Tinerii îşi redefinesc modelele
June 12, 2009

Tinerii şi modelele lor

Mai au modele tinerii din ziua de azi?

Senzaţia că tinerii nu ar mai avea modele apare pentru că ei nu le mai preiau pe cele vechi, care asigurau încadrarea rapidă a tinerilor în categorii pe care societatea ştie să le gestioneze: licean/a, student/a, ucenic/a, tânăr/a angajat/a, logodnic/a, cuplu proaspăt căsătorit, familie tânără cu copii.

Tinerii generaţiei Milennials pot obţine independenţa financiară la 15-16 ani, adesea câştigând mai mult decât părinţii lor. Relaţiile lor combina prietenia cu sexualitatea de o manieră care îi deconcertează pe mulţi adulţi, întrucât nu mai respectă modelul tradiţional de relaţie monadica. Se implica în crearea şi gestionarea de comunităţi centrate pe interese şi roluri sociale total necunoscute generaţiilor anterioare, cărora le dedica timpul şi eforturile pe care cei de dinaintea lor le orientaseră spre construirea carierei şi familiei. Comunică cu mult mai intens şi adesea mult mai deschis decât se obişnuia înainte.

Chiar dacă la generaţia actuală s-au produs schimbări profunde în privinţa originii, naturii şi modului de preluare a unor modele sociale, un observator atent le poate descoperi odată ce trece dincolo de aparenţe. Utilizarea modelelor pentru a ne accelera dezvoltarea competentelor emoţionale şi sociale se bazează pe mecanisme puternic ancorate în structura creierului uman, astfel că, deşi una dintre caracteristicile generaţiei Milennials este centrarea pe sine, modelele continuă să fie preluate, măcar inconştient. Diferite sunt doar sursele modelelor, precum şi viteză mult crescută de răspândire şi abandonare a lor.

Cât de benefică este raportarea la un model?

În perioada de adolescenţă (14-25 ani) pe care o parcurg în prezent majoritatea membrilor acestei generaţii, modelele sunt testate în raport cu grupul de prieteni, ele având rolul de a asigura obţinerea unei poziţii care să asigure cât mai multă recunoaştere şi admiraţie. Ele pot fi asemănate cu referatele de pe Net: conţin idei, formulări, soluţii deja validate, ce pot fi preluate pentru a trece examenele vieţii cu eforturi minime.

Devenirea noastră se realizează prin confruntarea continuă a Eului ideal (ce şi cum mi-aş dori eu să fiu) cu Eul social (ce şi cum îşi doresc ceilalţi să fiu). Nu există soluţii simple ale acestui conflict, nici soluţii universale, ci doar patch-uri, peticeli care fac lucrurile să meargă în continuare. Şi tocmai aici intervine modelul: ne oferă o strategie, o modalitate deja testată, de armonizare a propriilor nostre nevoi şi aspiraţii cu aşteptările celorlalţi şi limitările pe care ni le impun.

Iar creativitatea permite combinarea mai multor modele, pentru a genera răspunsul cel mai potrivit. În felul acesta câştigăm timp şi ne reducem eforturile şi suferinţele legate de generarea de soluţii complet noi.

De exemplu, de ce Romeo şi Julieta continua să fie îndrăgostiţii-model? Deoarece ne este uşor să dăm de-o parte detaliile şi să regăsim structura de bază a conflictului:

  • familii ce încearcă să controleze cu forţa viaţa intimă a tinerilor,
  • presiunea grupului pentru a „face pasul cel mare”,
  • dificultatea de gestionare ulterioară a efectelor unor gesturi impulsive etc.

Însă când ajungem la partea cu sinuciderea ca unică soluţie de ieşire din impas, aceasta poate fi „peticită” cu elemente dintr-un alt film, tot cu Leonardo Di Caprio: „Plaja”. Fugă în lume, fugă în relaţii triunghiulare sau intrarea într-o matrice de relaţii în care prietenia permite orice, cu condiţia susţinerii reciproce. Sunt soluţii mult mai valabile şi atractive. Iar aceasta combinaţie poate fi experimentată nu doar în spatele blocului sau în pauzele de la facultate, ci mai ales pe Facebook, pe grupurile de discuţie sau în reţelele sociale. În felul acesta, atât comportamentul individual, cât şi normele societăţii, evoluează mult mai rapid, se optimizează, se adaptează provocărilor vieţii actuale.

 

Care sunt riscurile raportării la un model?

Cuvântul-cheie al întrebării este „UN model”. Doar atunci când ajungem să ne identificăm prea puternic cu un anumit model, când trăim viaţa unui personaj, în loc să ne trăim propria viaţă, doar atunci modelul devine o povară de care ar fi bine să scăpăm. Un asemenea fenomen s-a petrecut la sfârşitul secolului XVIII, când foarte mulţi tineri s-au identificat atât de puternic cu Werther, personajul romanului lui Goethe, încât un val de sinucideri a trecut peste întregul continent. Ceva similar pare a fi în prezent comunitatea Emo. Modelul de gestionare a turbionului emoţional specific adolescenţei este unul disfuncţional, ce limitează opţiunile şi creează o dependenţă faţă de emoţiile neplăcute.

Un efect pervers îl are dorinţa de a fi diferiţi de părinţi. În acest caz de raportare negativă, cel mai adesea modelul este prost definit, întrucât ştim clar cum NU vrem să fim, dar nu şi ce vrem să facem sau să fim. Ieşirea din acest impas se face prin găsirea de mentori, persoane mai în vârstă ce au profesia sau tipul nostru de preocupări, şi de la care preluăm strategii comportamentale şi de comunicare pe care părinţii nu ni le-au putut oferi.

Am putea spune că părinţii ne ajută să creştem, iar mentorii ne ajută să devenim adulţi.

În fine, un alt tip de risc îl reprezintă acceptarea modelului ales de altcineva pentru noi. Acest altcineva pot fi părinţii, persoana iubită, mentorii, prietenii foarte apropiaţi. Intenţia este cât se poate de bună: dorinţa de a ne ajuta să ne definim, să ne exprimăm mai rapid potenţialul. Efectul este adesea negativ, deoarece după ani şi ani de imitare a modelului, ne trezim cu sentimentul neîmplinirii profunde, deoarece am trăit o viaţă dorită de altcineva.

 

Cum s-au schimbat modelele alese de tineri de-a lungul timpului?

Generaţiile anterioare îşi preluau modelele din familie, de la „eroii” societăţii (fotomodele, cântăreţi, sportivi, profesori, cosmonauţi etc.) sau din ficţiune (romane, filme, telenovele, reclame TV etc.), iar apoi verificau în ce măsură se simt bine în pielea acelui model şi ce efect produc asupra grupului de prieteni. Mulţimea de „teen movies” descriu în fel şi chip acest proces.

Generaţia actuală este mult mai selectivă: familia pare a le fi relativ indiferentă, din societate preiau mai degrabă „eroii singuratici” decât pe cei având un cerc larg de colaboratori, iar ficţiunea s-a deplasat de pe ecranele TV sau de cinema pe display-uri şi monitoare. Realitatea virtuală a jocurilor, a comunităţilor online, a Facebook-ului, a devenit simultan sursa de modele şi spaţiu de testare a efectelor acestora. Este mai sigur din punct de vedere emoţional să te dai mare în spatele unui nick şi cu masca unui avatar, decât să te expui privirilor şi comentariilor din lumea reală.

Aceasta virtualizare a interacţiunilor sociale este un element de noutate absolută pentru specia umană, ale cărei efecte nici le putem bănui încă.

Oricum, întreaga societate parcurge o perioadă de transformare profundă la nivel arhetipal, de redefinire a valorilor şi normelor sale. Membrii generaţiei Milennials vor juca un rol esenţial în acest proces, prin tendinţa lor de a cere explicaţii şi justificări pentru orice şi de a nu accepta explicaţiile „de-a gata”. Este puţin probabil că modelele să mai fie „importate” de la generaţiile anterioare, aşa cum s-a întâmplat milenii de-a rândul.

Este mult mai credibil ca această generaţie să furnizeze modele şi pentru restul societăţii.

De aceea, liderii de 20-25 de ani ce se afirmă printre colegii lor probabil că vor ajunge în 10-15 ani să conducă companii, partide, tari. Este o şansă pentru care se pregătesc clarificându-şi valorile, definindu-şi priorităţile şi acţionând aşa cum consideră ei că li se potriveşte.

Leave your comment

Please enter your name.
Please enter your message.